A me soru Anna

Currinu l’anni, fuinu li jorna…
Stranu, lu cuntu nun torna.
Parsi aeri, chi comu dispirati,
curriamu jucannu ‘n tra li strati,
cu la menti libira di pinseri;
scappannu pi li cantunéri
gridannu: “libbiri tutti!”
Jorni beddi e jorni brutti.
Beddi quannu si jucava
e brutti quannu si scippava.
E ‘ntra jocu e bastunati
passaru ddi beddi jurnàti,
anchi si spissu a pani schittu…
veru cumpanaggiu du pitittu,
c’era un grandi affettu;
ora, manca sinu lu rispettu.
Chi furtuna aviri na famigghia sana
chi a litanìa, e a ogni toccu di campana,
ripitìa: “chistu si fa, e chistu no”;
a cuntallu ti dicissinu: “e chi bò”.
Ora nni ficimu granni;
furtuna chi nun ci sunnu mal’anni,
e turnannu a lu discursu di prima
anchi si manca pirsinu a rima;
forsi lu cuntu torna pi ddaveru,
avutru chi misteru!
Rrivò pirsinu a pinzioni;
è piaciri o cunzulazioni?
Chi voi ca ti dicu, soru mè
fineru i tempi di maghi e di rè.
Però ‘na cosa vogghiu diriti ‘ntra gioi e peni:
chi pi mia resti unu di li cchiù granni beni.